Lovitura de stat de la 23 august 1944 si consecintele ei

În anul 1947, in nou proclamata Republica Populară Română se stabilea ca ziua națională să fie 23 august , numită ziua insurecției armate antifasciste, începutul revoluției populare în România, cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și arestarea guvernului condus de Ion Antonescu în anul 1944. Desigur că cei care au luat aceasta decizie de fixare a zilei naționale pe 23 august au fost comuniștii bolșevici, cei mai mulți veniți pe tancurile Armatei Roșii la noi în țară, acesta fiind unul dintre nenumăratele acte de manipulare și falsificare a istoriei. De ce spun aceasta? Pentru că, în realitate, ziua de 23 august 1944, se arată a fi, de fapt, momentul unei uriașe trădări a interesului național, cu consecințe dramatice pentru națiunea noastră, consecințe pe care încă le simțim! Pentru a înțelege mai bine ce s-a întâmplat atunci, în contextual complicat al celui De-al Doilea Război Mondial, îl avem ca invitat în această emisiune pe dl dr. în istorie Constantin Corneanu, cercetător în cadrul Institutului Revoluției Române. Vizionare cu folos! Lovitura de stat de la 23 august 1944 (denumită și actul de la 23 august[1][2][3][4]) a fost acțiunea prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai I a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României și Conducătorul Statului, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică. Numit de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din 4 septembrie 1940, în funcția de prim-ministru al României și reconfirmat de Mihai I al României la 6 septembrie, la 23 august 1944 Antonescu a fost arestat de regele Mihai și demis prin decret regal. Acest act a pus capăt regimului instaurat prin puciul lui Ion Antonescu de la 6 septembrie 1940, în urma căruia acesta se auto-intitulase „conducător al statului” și își însușise puteri discreționare. Regimul Antonescu a fost o dictatură militară,[5] s-a aliat puterilor Axei într-un război, finalmente, dezastruos pentru România, refuzând să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică, trecerea țării și Armatei române de partea Aliaților și încetarea războiului împotriva acestora. În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944 (frontul oprindu-se pe linia Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina), deconectarea de puterile Axei și semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și vitală, iar guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm, prin intermediarul ambasadoarei Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai și al trimisului român Neagu Djuvara, amenința România cu reluarea ofensivei în septembrie, în caz de menținere a țării printre Puterile Axei[6]. Actul de la 23 august 1944[4] a fost programat sub auspiciile regale de către o coaliție formată din partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-democrat) și partidul comunist, aliate în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri superiori ai armatei, precum generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu ș.a. Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei[5][7]. Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte, și guvernul României, pe de altă parte, nu a fost, însă, semnat, la Moscova, decât pe 12 septembrie 1944, astfel că, timp de trei săptămâni, România a fost încă socotită ca un inamic de către Aliați, deși, din ziua de 24 august 1944, întorsese, deja, armele contra puterilor Axei. Această situație a permis Uniunii Sovietice să confiște, fără împotrivire, armament, muniții, vehicule, avioane și totalitatea flotei românești atât militară, cât și civilă. Militarii primiseră ordin să nu se opună, iar rarii comandanți care, totuși, au încercat, au fost luați prizonieri. În cadrul Acordului de Armistițiu de la 12 septembrie 1944, au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României, precum și plata de despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri. Alt rezultat al schimbării de alianță din 23 August 1944 a fost retrocedarea Transilvaniei de Nord României, în timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum și Basarabia și Bucovina de nord cedate Uniunii Sovietice, în 1940, rămâneau în posesia acestora. Schimbarea de alianță a României din 23 August 1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre granițele Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul războiului. Punctele cel mai occidentale eliberate de armata română în ofensiva împotriva Germaniei naziste au fost orașele Chotěboř și Humpolec, la 90 km est de Praga, în ziua de 4 mai 1945[8]. Daniel Roxin